Toate gusturile și texturile într-o singură farfurie, la Veganika, în Ljubljana

Pe o stradă puțin mai retrasă din centrul Ljubljanei, găsesc în drumul meu spre cazare Veganika. Happy Cow confirmă, restaurantul este complet vegan, iar pozele cu tempeh îmi fac obsesiv cu ochiul. Decid așadar să mă întorc zilele următoare.

Veganika, de afară
Veganika, de afară

Este miercuri. Afară, cele 2-3 mese din fața Veganika sunt ocupate, așa că intru. Mă întâmpină o zeiță cu breton ștrengar și zâmbet contagios. Mă întreabă unde vreau să stau și îmi dă voie să ocup cel confortabil și drăguț loc din tot restaurant, chiar dacă masa este de 3 persoane și eu sunt doar una.

Plăcut surprinsă de amenajare

Zidul de cărămidă s-a întrerupt pe la jumătatea peretelui, ca să-i facă loc unui mic separeu. Un cadran din lemn, vopsit în roșu, îl delimitează. Găsesc tare plăcut contrastul dintre griul betonului din fundal și acest roșu aprins. Mă așez pe bancheta cu o pernă dreptunghiulară neagră și mă rezem de 3 pernuțe colorate – două cu flori şi una galbenă. Îmi agăț sacoșa de unul dintre cele două scaune negre, care încadrează masa. Câtă armonie în diversitate! Formele pătrate se îmbină cu cele circulare, non-culorile cu nuanțele de galben, roșu şi verde, lemnul cu cărămida. Toate accentele sunt puse fix cât e necesar ca să anime locul, dar să-i și păstreze simplitatea.

Dincolo de fascinația separeului în care stau, încep să observ și alte elemente de decor. Parchetul din lemn imită pe alocuri cărămida. Niște țevi negre și groase străpung linia tavanului cream, ușor arcuit. De ele, au agățat becuri cu filament expus, pentru a completa aspectul industrial. Din loc în loc, sunt plante naturale în ghivece mari, plante din plastic pe rafturi și câte un element de decor: un tablou, o vază cu flori uscate, o lumânare.

În spațiul în care mă aflu, mai sunt alte două mese din lemn, cu mai multe scaune. Vizavi, delimitat de niște coloane și un prag de coborât, un alt spațiu cu alte două mese și o canapea dintr-un capăt în altul al peretelui. Restaurantul este așadar de mărime medie, dar super aerisit, exact pe gustul meu.

Nu le poți avea mereu pe toate

Ospătara care m-a întâmpinat îmi aduce un pahar cu apă, alături de meniu, și mă informează de ceva tare trist. Nu mai au tempeh, deci unele opțiuni din meniu pică complet, iar altele pot fi făcute cu tofu. Probabil aș fi comandat friptura de tempeh, cu piure de mazăre. Dar sunt nevoită să mă reorientez spre SOBA 103, un bol clasic cu noodles și diverse toppinguri, minus tempeh.

Nu durează mult și vine mâncarea. Îmi dau seama din start că voi avea de furcă cu ea, la ce cantități generoase au pus în farfurie. Arată decent, dar nu spectaculos: arahidele rumenite tronează în centru, iar de jur împrejur – edamame, tofu, kimchi și spanac. Întâi de toate, gust sosul de arahide din micul bol de lângă, să mă asigur că nu este prea picant. Este fin și dulce, cu un ușor aftertaste chilli. Așa că torn jumătate peste elementele din farfuria mare.

Prima îmbucătură mă surprinde cu ceva foarte crocant și aromat, probabil fulgi de ceapă. Înfig furculița și într-o bucată de tofu, cu gândul la tempeh; este ferm și crocant la exterior, ceea ce poate fi un indiciu că l-au rumenit la cuptor după ce l-au dat printr-o făină de tapioca sau ceva amidon. Mâncat separat, nu are niciun gust, căci nu i-au pus condimente. Dar în combinație cu celelalte elemente, balansează decent. Sap mai adânc după niște noodles. Le combin cu niște kimchi și alăturarea mă uimește în mod plăcut: kimchi este rece, iar pastele – calde. Din fericire pentru mine, kimchi-ul făcut de ei este moderat de iute, ceea ce îmi permite să-l și mănânc. Spanacul și edamamele aduc o notă de prospețime, iar susanul negru contrastează frumos. Destul de târziu dau de algele din farfurie, ascunse într-o parte. Sunt și din acelea fosforescente, pe numele lor Wakame, dar și din acelea verde închis, Kombu. Încerc să prind în fiecare furculiță puțin din toate, iar combinația este reușită.

SOBA 103 pare o odă a variației, căci aduce în farfurie o întreagă paletă de texturi (crocantul arahidelor, fulgilor de ceapă și a bucăților de tofu, versus elasticitatea pastelor, frăgezimea algelor și finețea sosului); completează cu o gamă completă de gusturi: dulcele arahidelor, completat de acreala kimchi-ului și a algelor; iutele și umami s-au regăsit și ele în kimchi, iar pentru un balans complet, arahidele adaugă săratul.

Așa cum intuiam inițial, a fost prea mult. În plus, am estimat greșit proporțiile și am cam rămas fără noodles la final. Deși urăsc risipa, a trebuit să lac câteva guri în farfurie, căci simțeam că explodez. Aș îndrăzni să spun că ar merge un bol mai mic de atât, dar sper să nu mă certe mâncăii. 

Chiar de nu mai poți, vrei să testezi desertul

Când mi-a luat farfuria, am întrebat-o pe ospărată și de desert. Dintre cheesecake-ul de la meniul zilnic și desertul cu căpșuni, mi-l recomandat pe al doilea, dacă vreau să experimentez ceva nou. Vreau, cum să nu vreau.

Pe un pat de glazură (frosting) din frișcă vegetală, stau tolănite căpșunile, cu o mână de alune de pădure zdrobite peste. De jur împrejur, e un lichid verzui, despre care ghicesc corect că-i ulei infuzat cu mentă. 

Gust crema. Nu identific de ce, dar gustul îmi displace. Îmi aduce aminte de tot felul de înlocuitori vegetali de lapte, brânzeturi și smântână, care au un gust cam chimic din cauza multelor ingrediente dubioase din interior. Noroc că-i doar moderat de dulce și are textură super pufoasă. În combinație cu căpșunile proaspete și ceva sos maroniu, devine decentă. Despre lichidul maroniu de sub căpșuni aflu de la chelneră că-i sos balsamic dulce-acrișor, neobișnuit pentru un desert, dar total necesar în combinația asta destul de grasă.

Acum, la final de experiență, pot spune că m-aș întoarce. Nu musai pentru cele două feluri comandate, căci nu m-au dat pe spate. Dar gusturile și texturile sunt interesante și bine echilibrate. Servirea este atentă, iar ospătara deosebit de agreabilă. Și mai presus de toate, tare aș vrea să încerc friptura din tempeh.