Iată că mă întorc la Gaudi&Naan pentru un meniu de degustare. Prima experiență a fost una inedită la nivel de idei, gust și texturi. O poți citi aici. A doua se anunță însă și mai promițătoare. Să aflăm dacă într-adevăr este la nivelul așteptat.

Dacă prima dată am stat în interior, acum aleg terasa. În aceeași curte interioară sunt alte două restaurante, dar se arată extrem de liniștit locul. Știu exact ce doresc, dar confirm cu chelnerul că meniul este gândit în așa fel încât chiar să poți mânca multele feluri aduse. Începem. Patru antreuri sunt oare prea multe?

Primele pe listă: rulouri de ardei

Primul antreu ajunge numaidecât: rulouri de ardei, umplute cu piure de conopidă. Ardeiul, unul portocaliu, a fost probabil blanșat sau copt și curățat, căci nu mai are coajă și este extrem de fraged și aspectuos. Ardeii cruzi personal îmi displac profund, dar modul în care l-au gătit și l-au combinat cu conopidă și busuioc m-a surprins în mod plăcut. 

Pentru un plus de textură și estetică, au adăugat veșnicul susan negru, dar și câteva fire de micro herbs de mazăre și chipsuri din cartofi dulci, tăiați fâșii subțiri. 

Tot ce aș suplimenta este cantitatea de busuioc din piureul de conopidă, pe care papilele mele au o dificultate în a-l depista. Ah, și poate niște miso și fulgi de drojdie tot acolo, căci pe cât este de spectaculos la nivel vizual și de creație, pe atât este de tern preparatul la nivel de gust. 

Urmează gnocchi în cel mai cremos sos posibil

Următorul antreu este cel mai cremos preparat din lume. Glumesc, nu sunt în măsură să dau verdicte, dar aș tinde să cred că preparatul aceasta cu gnocchi ar fi undeva în top. Cele 3 bucăți de gnocchi din farfurie sunt puțin cam moi față de cum le-aș prefera, iar la nivel de gust nu reușesc să identific nimic aparte. 

Sunt însoțite de un sos hollandaise cu sofran, pe care eu îl bănuiesc colorat suplimentar cu turmeric. La gust, îmi displace. Simt un gust secundar (aftertaste) cam chimic, poate de la laptele sau untul vegan folosite. 

Ce mai salvează nițel preparatul sunt semințele de pin, care ar fi mers puțin rumenite, dar și micro-ierburile de mazăre, care adaugă un gust intens.

Al treilea fel vine cu o provocare — andive

La scurt timp după ce îmi preia farfuria goală, chelnerul vine și cu al treilea fel: andive cu maioneză vegetală, kombucha și semințe de pin. 

Fac greșeala să gust din capătul andivei. Amăreala mă inundă în așa hal încât mă întreb dacă pot mânca. 

Am avut o experiență similară la Parlamentul European, iar asta pare să confirme că sunt extrem de sensibilă la cum sunt gătite andivele. 

Mai fac o încercare, iar pe măsură ce mă îndepărtez de cotor, gustul pare suportabil, mai ales în combinație cu sosul maroniu și dulce din kombucha, necesar pentru a compensa amarul. 

Un antreu final cât un fel principal: shiitake și gălbiori

La cât am mâncat deja, ultimul antreu se simte mai degrabă ca un fel principal: shiitake și gălbiori frumos rumeniți, alături de un piure de spanac și ulei infuzat, cu aceleași micro ierburi de mazăre cu care deja m-am obișnuit, ca să nu spun de care m-am cam plictisit. 

Dar odată ce un preparat conține ciuperci, de cele mai multe ori sunt cucerită. Gălbiorii au o aromă intensă, de pământ și miso. Au sărat-o un pic cam tare, dar în combinație cu piureul, se combină frumos. Despre shiitake numai de bine, întotdeauna, mai ales când sunt prăjite puțin în tigaie și devin rumene. 

Gustat separat, piureul nu spune prea multe, dar nici nu ar avea musai de ce, căci e acolo doar să completeze ciupercile. 

Ce mă deranjează însă este cantitatea de ulei care face preparatul cam gras, în lipsa unor cereale care să absoarbă. 

O combinație total neașteptată la felul principal

Sunt deja cam plină. Dar trebuie să fac niște loc și pentru felul principal, pe care chelnerul mi-l prezintă cu mândrie: o sarma imensă așezată peste un sos de roșii, alături de piure de cartofi, sparanghel, gălbiori și chipsuri de cartof dulce.

Încep cu sarmaua, a cărei frunză de varză acră mă cam chinui să o tai. Pare umplută cu orez, nucă și soia, dar gustul este destul de plat. Combinată însă cu sosul de roșii acrișor și intens, devine reușită.

Poate vă întrebați și voi ca mine ce legătură au toate celelalte elemente. Piureul de cartofi nu are prea mult gust, dar nu-i bai, căci gălbiorii și sparanghelul tăiat pe jumătate îi vin în ajutor cu aromele specifice. Chipsurile de cartofi dulci și micro-ierburile de mazăre adaugă textură crocantă și înălțime preparatului, iar susanul negru și floarea mov – contrast. 

Nu am reușit să reconciliez sarmaua cu celelalte ingrediente luate parcă din alt film. Iar porția din acest fel principal este cu siguranță mult prea mare, venind după alte 4 antreuri.

Cred că aș fi preferat 4 feluri sărate în loc de 5 și aș fi plusat cu un al doilea mic desert. Dar vorbind de desert, să vedem ce avem.

Câtă ciocolată pot oare mânca?

Desertul mă privește îmbietor din farfurie, dar nu știe că deja explodez. Așa că aștept puțin până să iau prima gură. 

Combinația mi se pare extrem de reușită: tartă densă de ciocolată, înghetață cremoasă de mango, cu extra sos de mango. 

Tarta de ciocolată îți dă o senzație de sațietate încă de la prima gură, semn că au folosit ciocolată de calitate. Este cam grea, dar se completează cu înghetața cremoasă și dulce, care mai taie din gustul amar de ciocolată. Îi vine în ajutor și sosul de mango, dulce – acrișor, dar cam puțin pentru nevoia mea de a compensa intensitatea tartei. 

Ca să nu se repete gustul de ciocolată, aș fi înlocuit crusta de cacao de sub înghețată cu ceva alune.

Mai puțin inedit la nivel de combinații și creativitate decât felurile anterioare, desertul este totuși unul reușit. Așa de reușit încât decid să iau la pachet într-un șervețel jumătate din tarta rămasă, ca să nu o risipesc. Sunt sigură că o voi aprecia seara înainte de culcare.

Gânduri de final despre decor și servire

Știind că am atâtea feluri de mâncat, am cam ignorat amenajarea și servirea. Aș menționa totuși că chelnerul de data aceasta a fost mai puțin abil decât cei de data trecută, poate și pentru că au fost cam multe preparate și ingrediente de reținut și nu în fiecare zi comandă cineva meniu de degustare (tasting menu).

Așa cum spuneam și în recenzia anterioară, terasa este dotată cu mese și scaune din plastic, delimitate de multe ghivece mari cu plante naturale. Mă încântă mai ales smochinul din dreapta mea, dar apreciez și decorul călduros, subtil, de pe masă: o scrumieră roz pal și o sticlă cu un buchet de flori uscate mov și mijloc portocaliu. Apreciez însă mai puțin volumul conversației de la masă vecină, care a fost pe tot parcursul experienței un factor perturbator.

Vreți să știți dacă aș repera sau recomanda experiența? Clar tot la Gaudi&Naan m-aș opri prima dată, dacă aș mai ajunge în Ljubljana. Am apreciat mai ales îndrăzneala combinării unor ingrediente, dar și atenția pusă în fiecare farfurie. Aș sugera îmbunătățiri la nivel de gust, dar asta poate fi și pentru că nasul meu estompează din arome arome. Dacă este să-i vizitați, să știți doar că experiența culinară costă.