Căutând pe Happy Cow, dau de Soula, un restaurant deschis în martie 2026 în Viena. 

Este situat pe o străduță lăturalnică, pietruită. Are o terasă mică amenajată afară, pe trotuar, dar înăuntru pare foarte spațios la o primă vedere. Sunt două săli generoase, prima cu bar, a doua un pic mai întunecată, dar cu priză pentru telefonul meu rămas fără baterie.

De la persoana care mă întâmpină, aflu că bucătăria se deschide la 11:30, deși restaurantul se deschide la 11. Primesc meniul și comand întâi o cafea latte decofeinizată, cu caramel.

Ezit între gulaș și ravioli și merg pe mâna chelnerei. Cer ravioli umplute cu tofu și salvie, imaginându-mi deja salvia prăjită pe farfurie. Însă mă înșel.

Un spațiu cu identitate vizuală clară

Cât timp mi se pregătește mâncarea, observ designul. Pereții sunt vopsiți în tehnica stucco veneziano, în tonuri aurii-grizonate, calde. Tavanul alb contrastează cu tubulatura roșie. Becurile cu filament modern și o lampă de perete rotundă asigură o lumină difuză, dând senzația de spațiu privat, intim. 

Ca mobilier, avem un cuier, mese și scaune din lemn, plus o canapea roșie, impozantă, cât un întreg perete, pe care m-am și așezat. Deasupra mea, stă agățat, cu litere luminate, numele restaurantului: SOULA.

Ravioli dulcegi, delicate, făcute in house

Mâncare vine mai repede decât mă așteptam. De la prima gură de ravioli, aroma de salvie de la frunzele tocate mărunt îmi explodează în gură. I se succede imediat gustul dulce, de la para de deasupra. Sosul de unt, cremos, sărat, taie puțin din dulceață.

Crema de tofu din interior e ușor texturată, imită bine o brânză. Când însă o gust separat, îmi dă impresia că e și ea ușor dulceagă, așa că presupun că au pus niște pară și în tofu. Aș fi preferat pentru ea un gust ceva mai acrișor-umami. Dar compensează din când în când scânteia de gust specifică piperui roz.

Trebuie însă să observ tehnica acestor ravioli făcute în restaurant, de la zero. Foile sunt foarte fine, obținând astfel niște ravioli mici, delicate. Dacă ar fi adăugat pe ravioli și niște frunze de salvie prăjite, duceau farfuria și mai sus. 

Salata de însoțire, un buchet neidentificat

În mijlocul farfuriei, o salată generoasă însoțește hora de ravioli. Sunt multe ierburi pe care nu le cunosc, așa că petrec mult timp încercând să le identific. Așa de mult încât chelnera vine de vreo 2 ori să verifice dacă totul este în regulă. O asigur că da și îi explic de ce îmi ia atât de mult timp să mănânc.

Pentru salată, încerc o identificare online, dar dă rateuri pe alocuri. Sigur sunt prezente frunze de fenicul și rucola, posibil și de sfeclă și alte câteva ce duc a frunze de morcov. Ca gust, sunt ușor amare, iar ca textură, par cam ațoase unele, semn că sunt prea mature. 

Ce nu înțeleg totuși este de ce au făcut un dressing tot dulceag pentru salată. Aș fi mers negreșit pe ceva acrișor, cu puțin muștar, ca să mai echilibreze dulcele atotprezent. 

Lăsând deoparte echilibrul de gusturi, pot zice că m-a fascinat această salată neobișnuită, decorată elegant cu flori.

Ce am mai remarcat

Pe pancarta din exteriorul localului, scrie zero-proof. Am crezut inițial că e ceva legat de risipă, zero waste, dar aflu din meniu că e de fapt fără alcool. Păcat că este abia prânz, căci altfel aș fi încercat un vin sau un cocktail mai creativ.

Poate vă întrebați și cât costă toată această experiență culinară. Citisem deja pe net că prețurile sunt cam mari. Ravioli sunt 21 de euro, cafeaua – 5.5. Însă având în vedere cum e amenajat localul și câți angajați au, aș zice că înțeleg de ce. Iar chelnara a zis că le merge deja destul de bine, deși au deschis de puțin timp.

Ca punctaj, i-aș da 4.5 din 5 stele. Cu niște îmbunătățiri minore la mâncare, texturi și echilibrul gusturilor, ar ajunge ușor la 5.

Ce am mai explorat în Viena

La Soula am ajuns pentru că un alt local, Café Roza, era închis la ora anunțată pe Google Maps. Dar în drumul spre gară, mai fac o încercare. O vizez pentru că este o cafenea queer, feministă, chiar dacă nu este și vegană. Cu toate acestea, gazda îmi adaptează shakshuka, înlocuind ouăle cu tofu. La nivel de gust, nimic spectaculos, aproape decent. Dar mai bine vă las să descoperiți povestea din imagini, căci la nivel de gust nu-s prea multe de zis.

Iar ca să mă asigur că am ce mânca la cina din tren, trec și pe la Pizzi & Cream și iau la pachet două sortimente: una cu ton și una cu specific mediteranean. Le mânânc reci și o apreciez mai tare pe cea cu ton fals. Despre acest local, am mai scris aici.

Ultima oprire: Velani – tradițional vegan

La drumul de întoarcere, mă opresc la Velani, un restaurant care se promovează ca având mâncare tradițională, dar vegană. După 2 săptămâni, deja nu prea mai am chef de călătorit și nici de scris recenzii, iar asta se vede în atenția cu care notez detalii.

Terasa din fața Velani, amenajată pe niște locuri de parcare, are vreo zece mese simple, cu zgomotul bulevardului drept fundal sonor. Aici aștept cincisprezece minute până se deschide, la ora 16. 

Înăuntru, spațiul e generos: o sală mică la intrare, apoi una mare, cu peste treizeci de locuri. Deși nu-i deranjant, decorul nu mă prea convinge, cel mai probabil din cauza plantelor din plastic, atât cele agățate, cât și lalelele de pe masă. Noroc cu muzica de jazz pe fundal.

Comand o limonadă cu tamarind și mă bucur de idee și de gust: dulce, ușor acrișoară, cu un twist neașteptat pe final și pai de sticlă.

Nu știu ce-i în capul meu când comand și supă, și gulaș, la aceeași masă, dar sunt singurele feluri despre care sunt curioasă. Supa vine repede: o gălușcă mare, într-o supă transparentă cu ceapă, morcov și țelină. Are gust plin, deși zeama este cam transparentă. Gălușca e din ceva aluat cu gluten, cu tofu și posibil fasole, judecând după picățelele maronii.

La fel de rapid sosește și gulașul — o porție generoasă, cu soia texturată, într-un sos maroniu de legume, cu trei felii de baghetă stropite cu ulei verzui. Farfuria arde. La prima gură, simt un mix de condimente greu de identificat, ușor cam sărat. E o combinație bună, decentă, dar nu spectaculoasă – de aici și scorul de 3.5 din 5 pentru întreaga experiență.

Până la final, mă încing toată. Și de la supă, și de la căldura Vienei, pe care o părăsesc cu ușurarea gândului că nu am ratat niciun tren.